Lada de vecinatate1

Lada de vecinatate1

      Factori externi nefavorabili care, de altfel, au insotit intreaga istorie a sasilor au influentat formarea unor forme specifice de viata comunitara inca de la asezarea oaspetilor in Transilvania. Se presupune ca aceste forme isi au originea in structura militara a colonistilor , structura in cadrul careia constructia si apararea au mers mana in mana. Deja de pe vremea fondarii localitatilor a existat tendinta de a reduce cat mai mult distanta spatiala dintre gospodarii, acest lucru fiind necesar pentru a actiona in comun si eficient impotriva pericolelor externe. Astfel s-a dezvoltat o comunitate de intrajutorare a vecinilor care, mai tarziu, avea sa joace un rol important in domeniul religios, in cel economic, in administratie, in aparara dar si in petreceri.

      In localitatile sasesti au functionat inca din Evul Mediu mai multe forme conexe de asociere precum decima, vecinatatile, cetele de feciori si de fete. Decima este expresia organizarii de tip militar a cetatenilor, o organizatie care ii cuprindea pe toti barbatii apti de lupta. Conduse de un capitan, zece decime formau o centurie.

     In forma lor primara, vecinatatile, au fost, probabil, aduse de colonisti din zonele lor de bastina – ele avand un pronuntat caracter social. Rolul cel mai important al vecinatatilor din mediul rural era indrumarea si supravegherea muncilor agricole, intrucat, potrivit dreptului colonistilor, ogoarele, reprezentand baza primara de productie, trebuiau cultivate conform hotararilor luate de conducerea vecinatatilor. Pana sii ordinea in care erau efectuate muncile agricole, precum si natura acestora, era stabilita saptamanal de conducatorii vecinatatii asa cum se prevedea in regulamentele acestor organizatii.Folosirea padurilor, a pasunilor, a apelor, a drumurilor precum si a fantanilor, a cuptoarelor si a podurilor era de asemenea, supusa regulilor stabilite de vecinatate. Despre atributiile de ordin social ale vecinatatilor, aflam dintr-un statut din 1720 de la Cincu, intitulat: „Kirchen – Lebensund und Nachbararartikel” [ Articole privind biserica, viata si vecinatatea] (L.65/116-120) Statutul cuprinde doua parti, prima vizeaza comportamentul in biserica si relatia indivizilor cu biserica, iar cea de-a doua reglementeaa conduita in cadrul oganizatiei satesti. Primele patru articole reglementeaza cuantumul amenzilor in caz de injuraturi, vorbe urate, superstitie („a aseza capete de boi pe sura sau pe garduri”) minciuna si inselaciune. In urmatoarele opt articole sunt enumerate delictele in sfanta zi de duminica: a calatori, a juca popice si carti, a merge la scaldat si pescui, a lipsi de la liturghie. Articolul 23 de exemplu, stipuleaa urmatoarele: „Daca un individ afla sau vede ca un altul a facut ceva nepermis si nu-l anunta pe staroste (Nachbarvater), atuncii el va fi cel pedepsit in locul aceluia care a savarsit fapta.” A te aseza la biserica pe alt loc decat pe cel care iti apartine sau a intarzia la slujba era, de asemenea un fapt reprobabil, fiind sanctionat. Daca vreunul din sateni era certat cu vecinii sai, acest fapt trebuia adus la cunostinta starostelui inainte de spovedanie si impartasanie „in vederea pacificarii taberelor de catre cei batrani”. In cazul in care nici preotul si nici batranii satului nu reuseau sa ii impace, certaretii erau obligati sa plateasca amenda si erau dusi in fata „preamaritei judecati”. Daca un individ indraznea sa mearga la spovedanie fara a se fi imacat cu semenii sai, nu era primit si pe deasupra era obligat sa plateasca bisericii amenda, constand intr-o livra de ceara si un galben. In cazul in care capul unei familii refuza sa plateasca taxa pentru masa elevilor (Prabende), era obligat sa plateasca amenda si sa pregateasca masa pentru elevi.

      In primul articol din partea a doua se arata ca un un staroste ales care refuza demnitatea este obligat la plata unei amenzi si la exercitarea functiei. Nesupunerea fata de staroste era si ea amendata. Neintelegerile dintre soti sau vecini trebuiau anuntate neintarziat preotului de catre staroste. Articolele urmatoare cotin reguli in ceea ce priveste imbracamintea, moravurile si ajutorul pe care si-l datorau vecinii in caz de inmormantare. In articolul 22 se stipuleaza ca fiecare vecinatate sa posede o lada cu incuietoare, in care se pastreaza statutul si banii proveniti din plata amenzilor. Vecinatatile aveau totodata obligatia sa fie dotate cu instrumente pentru stingerea incendiilor. Importanta era si prevenirea incendiilor, reglementata la articolul nr. 25. In conformitate cu acest articol, se interzicea folosirea lumanarilor fara lanterna pe strada, in poduri si in grajduri, iar hornurile trebuiau curatate.

      Era de asemenea, strict interzis ca feciorii sa se dedea exceselor, sa produca pagube in gradini, pe ogoare, sau sa distruga gardurile si gardurile vii. In cazul in care un membru al vecinatatii isi construia o casa, era indreptatit sa primeasca ajutor din partea vecinatatii, iar daca ajutoarele nu erau suficiente, starostele putea organiza forta de munca suplimentara.

     Statutul vecinatatii din Cincu contine prevederi care pot fi regasite in toate documentele similare. In primul rand este vorba de articole continand prevederi referitoare la etica crestina. Astfel, in statutul din Medias, din 1794, se precizeaza ca „fiecare gospodar trebuie sa se roage pentru binecuvantarea lui Dumnezeu, s-o obtina prin munca asidua si tot prin aceasta sa o pastreze pentru casa sa”. Trebuie sa atragem, totusi, atentia asupra caracterului autoritar al acestor statute. Orice opozitie fata de staroste, era sanctionata, iar vecinatatile puteau interveni in toate domeniile vietii sociale, formand astfel cadrul normativ in care comunitate sateasca isi desfasura activitatile.

     Cu timpul, diferite indatoriri ale vecinatatilor au fost preluate de alte organisme: apararea de armata, mentinerea ordinii interne de catre politie, judecata civila de institutii ale statului. Vecinatatile existente pana de curand, care nu mai sunt decat reminescente ale celor de alta data, se concentreaza asupra intrajutorarii la munci gospodaresti si de constructie, la ajutor in caz de deces si la petreceri in comun.

      Organizarea foarte stricta a vecinatatilor a constituit premisa sine qua non a muncii in comun, element atat de necesar supravietuirii: „unitatea ii apara pe oameni in caz de pericol, iar neintelegera le pricinuieste durere si disparitia” (Constitution von Agnetheln – 1717)

     Cetele de feciori (Bruderschaften) si cele ale tinerelor fete (Schwesternschaften) erau organizatii carora le apartineau toto tinerii in intervalul cuprins intre confirmare si casatorie. Asemenea vecinatatilor, aceste organizatii se conduceau dupa reguli foarte stricte.

      Structura si caracterul unui sat sasesc nu pot fi intelese in afara existentei vecinatatilor. Este interesanta observatia facuta de scriitorul englez Charles Boner in 1868 referitoare la calatoria pe care o intreprinsese in Transilvania in 1863/64. Calatorul englez scria: „Nu pot sa nu remarc ca in cadrul intalnirilor mele cu locuitorii satelor, ocazii in care i-am cunoscut mai bine, mi s-a parut ca au ceva conventional, ceva manierat si totodata ceva fortat in comportamentul lor, ceva care prin practica indelungata le-a devenit o a doua natura…oamenii acestia dau cu totii dovada de aceeasi liniste si de aceeasi uniformitate rigida in conduita si in tinuta… In relatiile cu sasii iti vei da seama de un formalism exagerat… Ordinea stricta si o minunata regularitate a constituit piatra de temelie a existentei lor. De acestea a depins viata lor politica si sociala intr-o vreme in care, in absenta acestora ar fi cazut prada pieirii. Am vazut ca si in ziua de azi sasul nu seamana si nu recolteaza cand i se nazareste , ci atunci cand hotaraste comuna, atat de mult se supune vointei acesteia. Probabil ca asa se explica faptul ca acesti oameni se feres sa hotarasca singuri, ca dau dovada de o atat de redusa spontaneitate a vointei si a simtirii” (L.9/505 s.u.). In mod asemanator, Lucian Blaga desluseste in structura satelor sasesti, a caror strazi cu siruri aliniate de case formeaza o unitate precum verigile unui lant „o unitate colectiva” (L.8/57), „existenta unei energii umane canalizate in comun, un plan chibzuit impus naturii”. Cum trebuie oare judecate remarcile acestor doi straini (de comunitatea saseasca), remarci care subliniaza absenta libertatii si spontaneitati individuale in comunitatile sasesti?

      Cu siguranta este corecta observatia ca in domeniile reglementate de vecinatati, taranul sas nu se bucura de libertate individuala, fapt demonstrat indeajuns de statutele vecinatatilor. Dar aici avem de a face cu cedarea libertatii individuale in folosul libertatii comunitatii. Renuntarea la libertatea individului se transforma in independenta comunitatii ca necesitate istorica, iar fortele creatoare se consuma la nivel colectiv. Membrii vecinatatii nu au optat ei insisi pentru o asemenea translatie, ci de la nastere erau integrati intr-o comunitate cu reguli ierarhice stricte, astfel ca de fapt, constrangerile individuale nu au fost percepute ca privare de libertate, ci ca ceva firesc, ca baza a existentei.

     In situatia in care intreprindem o noua incercare de a privi arhitectura drept reflectare a celor care au realizat-o, ajungem la urmatorul paralelism. Daca o casa taraneasca de locuit este o reflectare a familiei, biserica – cetate este oglindirea comunitatii organizate in vecinatati. Pentru cunoscatorii cetatilor bisericesti este limpede ca multitudinea de forme arhitectonice, care, printre altele, zadarnicesc orice efort de clasificare, nu reflecta altceva decat libertatea la care aspira orice comunitate. Monumentele in discutie permiteau desfasurarea fanteziei si a originalitatii colective. Remarcam, de altfel, o bogatie asemanatoare si in alte domenii, cum ar fi cel al dialectelor care difera de multe ori de la un sat la altul.

      Sublimarea libertatii personale in cea a comunitatii ofera modelul explicativ al integrarii fara fisuri estetice si functionale a cetatii bisericesti in peisajul rural careia ii apartinea. Expresivitatea bisericilor fortificate rezida, in buna masura, in aceea ae privitorul in subconstientul sau, retraieste procesul concentrarii fortelor individuale care au durat aceste opere arhitectonice. Trebuie insa subliniat faptul ca ne aflam in fata unui proces interactiv comunitate – cetate bisericeasca, un proces prin care cetatea devine spatiul de identificare a membrilor comunitatii; prin urmare catea bisericeasca, nu este numai simbolul comunitatii, ci intr-o oarecare masura, ea permite si manifestari de ordin individual, precum amplasarea in biserica a unor epitafuri sau tablite de pomenire, a steagurilor votive sau a unor lazi comemorative si alte elemente cu caracter individual.

      Pana in ziua de azi persista o legatura emotionala intre cetatea bisericeasca si membrii comunitatii, concretizata printre altele, in donatiile pentru infrumusetarea sau restaurarea acesteia, fapt ce demonstreaza ca relatia nu a putt fi distrusa nici chiar prin schimbarea radicala a modului de viata a membrilor comunitatii cum a fost emigrarea spre alte meleaguri.

      Atunci cand vorbim despre comunitatile sasesti cu organizarea lor in vecinatati si despre reflectarea acesteia in cetatea bisericeasca, nu trebuie uitata dimensiunea crestin bisericeasca a amandurora. G.A. Schuller a aratat ca si in vremurile cand sasii apartinusera inca romano-catolicismului, viata lor confesionala nu a fost orientata numai spre mantuirea individuala, ci viata comunitara stransa a fost cea care a stat la temelia bisericii. Asa cum au luptat pentru pastrarea libertatilor politice,  independenta bisericeasca a trebuit mentinuta militand continuu impotriva prepoziturii, capitalului si a episcopului. Mai cu seama in ceea ce priveste dreptul de libera alegere a preotilor si stabilirii zeciuielii au existat necontenit incercari de ingradire a libertatilor colonistilor. Una din functiile cele mai importante a Bisericii Catolice din perioada de dinainte de reforma  fost aceea de a-i conecta pe sasi la curentele spirituale ale Europiei Centrale. Afirmatia este valabila si pentru arhitectura, un domeniu in istoria caruia ordinele calugaresti si santierele de constructie ale bisericilor au jucat un rol important. Bisericii i-a revenit un rol esential si in apararea antiotomana, prin mobilizarea chiar si a unor tari indepartate la razboaiele impotriva necredinciosilor, prin mijloace banesti – asa-zisul „impozit al turcilor”, precum si prin emiterea de indulgente. In esenta ei, Reforma, a corespuns in mai mare masura modului comunitar de viata al sasilor transilvaneni decat centralismului Bisericii Catolice, astfel ca fost primita asemenea unei mosteniri din strabuni.

      Odata cu reformarea, in 1557, a Bisericii Evanghelice, a acelei „Ecclesia Dei nationis Saxonicae” si cu confirmarea de catre Stefan Bathory , in data de 3 mai 1572 a „bisericii intregului popor sas unit intru Christos” de confesie augustana, se facuse primul pas spre dobandirea independentei confesionale a sasilor. Acest pas trebuie, desigur, privit intr-un context general transilvan, caci, in afara unei libertati religioase confirmate in principat inca de pe la mijlocul secolului al XVI-lea, dezvoltarea libera a bisericii sasilor transilvaneni nu poate fi imaginata.

     Reactia religioasa la situatia catastrofala a secolului al XVII-lea o ilustram prin intermediul catorva citate. In 1602 sibienii au batut moneda cu inscriptia: „In fata si in spatele nostru prapadul. Dumnezeu sa ne aiba in paza”, iar brasovenii, in 1612, una cu inscriptia:”ei se sprijina pe care si cai, noi pe numele Domnului”. Si tulburarile din a doua jumatate a secolului al XVII-lea au dat nastere la asemenea maxime, astfel, un taler din Sibiu este inscriptionat cu urmatorul text:” sub opresiunea lui Rakotzi in Transilvania si sub asediul Sibiului 1660″, iar in centrul monedei se poate citi „Dumnezeu ne va ajuta”.  Doi taleri batuti in aceeasi perioada la Brasov poarta inscriptia „Doamne ajuta-ne, ca ne prapadim” si ” Din nenorocirea noastra profunda, te strigam Doamne”

      Atunci cand, in anul 1661, invaziile tataro-turcesti au avut loc concomitent cu o epidemie de ciuma, se zicea ca sunt fericiti cei pe care ii ia Dumnezeu si nu cad in mainile oamenilor.

Text preluat din „Universul cetatilor bisericesti” – Hermann Fabini

Call now

Pin It on Pinterest